Context. În martie 2020, salutam decizia ANP de suspendare a transferurilor pentru deținuți. La scurt timp, instalarea stării de urgenţă a permis prezentarea deţinuţilor la cauze în instanţe, prin videoconferinţă, fără a fi necesar acordul acestora (Decret 195/2020, art. 43, alin. 6). Au fost două mișcări foarte importante pentru limitarea răspândirii virusului și cu această ocazie, niște sume serioase au fost economisite. Ne aflăm de mulţi ani într-o luptă in planul afacerilor judiciare fictive şi prezentări pentru acte procedurale care consumă foarte multe resurse. Pandemia ne-a obligat să înţelegem că se poate şi altfel. Dar starea de urgenţă se va încheia, transferurile şi toate prezentările se vor relua.

Problema turism. În penitenciare, indivizi pe care nu îi interesează de banii contribuabililor, deschid procese fictive prin cereri care nu au nicio șansă să fie soluționate favorabil. Pe baza acestor cereri, se transferă unii deţinuţi săptămânal de la un penitenciar la altul. Sunt cazuri în care au vizitat aproape toate judeţele, cazuri în care au adunat mii de procese. Asta se întâmplă și pentru că sistemul nu are în fişa postului obligaţia de a fi inovativ şi nu are normă pentru producţia de soluţii noi la probleme vechi. În final, contribuabilii achită nota de plată pentru un proces complex de transfer al deținuților bazat de multe ori pe imaginaţia unor recidivişti care creează probleme pe care normele actuale nu le pot răsturna.

Problema persistă de ani buni dar sistemul vede soluția doar pe timp de criză. Pentru a avea la ce să ne raportăm, trebuie precizat că o situație normală de executare a unei pedepse cu închisoarea înseamnă un singur parcurs procesual la o singură instanță (plus căile de atac inerente) apoi deținere într-un singur penitenciar cu zero transferuri pentru afaceri judiciare. Cazul de mai sus este teoretic, este cât de simplu se poate, expus pentru înțelegerea mecanismului. Poliţia penitenciară are ca obiectiv primordial respectarea actelor normative şi îl îndeplineşte exemplar. Bun. Dar am cam uitat inovaţia în coada priorităților. Ştim că sistemul de transfer deținuți se face strict ca la carte.

Dar dacă se face strict ca la carte, de ce e aşa nesănătos? E sănătos ca un deţinut să se plimbe de la un penitenciar la altul efectiv de 100 de ori pentru afaceri judiciare iar afacerile să înceteze atunci când administraţia îi aprobă executarea acolo unde îşi doreşte el? E sănătos ca o deţinută să îşi execute cea mai mare parte din pedeapsă într-un penitenciar de bărbaţi unde vine de ani buni pentru afaceri judiciare? E sănătos să facă 100 de transferuri între unitatea pentru femei şi cea pentru bărbaţi, de unde este prezentată la procese care nici nu apucă să înceapă? E sănătos ca un deţinut să adune sute de mii de kilometri cu autospeciala de transfer şi să vadă aproape toate unităţile penitenciare din ţară pentru că are procese la aproape toate instanţele din ţară? E sănătos ca un deţinut să adune peste 5000 de prezentări la procese, deseori mai mult de cinci într-o singură zi?

Indiferent de stadiul procesului (că deținutul și-a retras cererea, că a ajuns în fața instanței și a afirmat că nu își însușește cererea sau că s-a pronunțat instanța de judecată și a respins ca inadmisibilă cererea) fiecare acțiune fictivă deschisă generează costuri în sarcina statului. În aproape toate sentințele se dispune ca onorariul apărătorului din oficiu, care este în jur de 300 de lei, să fie înaintat din fondurile Ministerului Jusitiei. Cheltuielile rămân în sarcina statului. Costurile pentru nenumăratele transferuri rămân tot în sarcina statului. Să ne mai întrebăm și de ce sunt instanțele de judecată supraaglomerate și actul de justiție durează enorm?

Prezentări locale. Dincolo de uriașele costuri ale turismului penitenciar, poliția penitenciară mai execută un complex de misiuni care ar putea fi însănătoșite. Fiecare dintre cele 38 de unități din sistem face prezentări la organe judiciare din orașe mici sau din reşedinţa de judeţ. Fiecare unitate are între 5 și 15 locații pe raza a două, trei sau patru județe, unde dislocă zilnic autospeciale si personal de escortă. Neobișnuit este faptul că se întâmplă frecvent ca deplasările să se facă pentru o pondere mică a deținuților cu un efort logistic major din partea administrației. Este o imagine uzuală ca o echipă de trei polițiști de penitenciare să facă drumuri de 200 de kilometri pe zi, cu o autospecială de 12 – 18 locuri pentru a transporta un singur deținut. Este uzual dar în niciun caz sănătos. Așa nu se face performanță.

Problemele vechi. În anul 2016, cu un efort de peste două milioane de lei, Administrația Națională a Penitenciarelor a reușit să doteze toate unitățile subordonate cu sisteme de videoconferință. Administrația spera atunci să elimine transferurile pentru afaceri judiciare. Nu a fost să fie. Rațiunea dotării este absolut lăudabilă însă până la câteva săptămâni anterior crizei coronavirus, sistemul era folosit mai mult pentru comunicare intrainstituțonală decât pentru scopul în care a fost creată. Doar criza de sănătate a schimbat asta. Alt aspect al problemei este criza de personal din poliția penitenciară. În anul 2020, poliția penitenciară are o grilă de personal care satisface în jur de 85% din nevoille de resurse umane ale sistemului. Din grila deja subdimensionată, în jur de 80% din funcții sunt ocupate. 80% din 85% face 68%. Astfel, în poliția penitenciară se găsesc în mod obișnuit situații când un om muncește două funcții în același timp. Personalul este suprasolicitat și riscul de burnout este omniprezent.

Problemele explicate mai sus apasă cu un complex de misiuni pe o categorie profesională epuizată. Nu în ultimul rând, suntem în poziția de a face eforturi serioase pentru reducerea poluării. În prima jumătate a acestui an, am văzut prima dată smog în România, şi de ani buni încasăm condamnări de la CEDO pentru că nu ne ocupăm de poluare. Nu visează nimeni că flota poliţiei penitenciare este miezul poluării. Sau poate este. Poate miezul poluării este în fiecare autovehicul producător de CO2 al cărui proprietar gândește că nu se rezolvă problema cu poluarea dacă își limitează doar el transporturile. Însă toate problemele vechi pălesc pe lângă criza mondială de sănătate. Ne obligă să eficientizăm tot, altfel nu o putem depăşi.

Concluzie. Nu ne mai permitem să facem risipă, mai ales pe timp de criză. Probabil mâine ne trezim în recesiune și nu o să fie așa de bine ca azi.