Știm că mulți dintre voi își pun întrebări. De ce aceste reacții ale SNPP? Unde este linia dintre ceea ce se poate spune public si ce trebuie să rămână în bucătăria internă? Știm că există tensiune și ca este greu sa metabolizam informatii atat de deviante, incompatibile cu profesia pe care o avem si cu institutia noastra, însă este un rău necesar, care are drept scopul blocarea acestor practici pe viitor. Orice altă variantă de abordare a situației ar fi durat suficient cât să poată fi stinsă în sertare, așa cum de altfel s-a întâmplat.

Nu suntem la prima încercare de rezolvare. Prima a fost pusă pe masa angajatorului, cu promisiunea unor măsuri urgente, imediate. Din păcare „măsura” a ajuns să fie împuternicită politic pe funcția de director general. Cu cât vătămarea este mai gravă cu atât intervenția este mai invazivă. De un singur lucru vă asigurăm și vă rugăm să aveți încredere în noi. Nu inventăm absolut nimic și facem tot posibilul să avem probe pentru fiecare cuvințel exprimat public. Iar fenomenul este unul de magnitudine. Zilnic apar noi detalii.

Este deosebit de greu să convingi o femeie hărțuită în acest sistem, care nu vrea să se afle despre incident, de rușine și de teama blamului, să reclame acest lucru. SNPP este un sindicat nu o autoritate. Reprezentăm agenți și ofițeri, femei și bărbați din Poliția Penitenciară. Nu avem instrumente legale de a „cerceta” fapte, însă martori sunt și își vor asuma riscuri, deși nu ar fi normal să existe. Iar noi vom face tot ce ține de noi să îi protejam. Problemele femeilor angajate în instituțiile din structura de apărare nu sunt o noutate. Însă despre asta se vorbește discret pentru ca aparent nu există soluții, este tabu.

Pe măsură ce avansăm în această etapă inevitabilă, noi situații, noi traume ne sunt semnalate. Dar enorm de multe sunt ținute încă ascunse. Și este greșit. Pentru ca în acest fel, tăcerea persoanelor agresate, hărțuite moral sau sexual, devine un fel de hormon de creștere cu care se hrănesc monștri. Monștri care ne zâmbesc amabil sub masca unor șefi cu atitudine de forță, ce clamează implicare, performanțe și viziune. Care participă la evenimente și se insinuează politic, manipulând natural pentru că manipularea este parte din ADN ul lor. Monștri care urlă pentru dreptate si care nu au făcut toată cariera decât să își vâneze și să își înfiereze colegii cu maximă demagogie pozând în justițiari când ei înșiși sunt mult sub pragul de jos al degradării umane.

Dacă un obsedat sexual se trezește cu o uniformă pe el și apoi începe să avanseze ierarhic (fulminant) dar și în vârstă, el trece ușor de la flirt și aventură poate acceptată chiar dacă lipsită de deontologie, la hărțuire și intimidare. Sau altfel spus, când aspectul fizic evoluează invers proporțional cu funcția, obsedatul seducător devine un libidinos hărțuitor și se nasc premisele pentru reclamații. Însă este nevoie de curaj pentru ca in timp acest sistem nu a dovedit ca are energie pentru a elimina aceste cazuri, ele sunt cumva încorporate într-o normalitate diformă.

Știți cum se va apăra un astfel de specimen de acuzații? Cum credeți? Scuza provocării, lipsa respingerilor ferme, lipsa unor sesizări depuse la acel moment, interpretarea greșită a mesajelor, un zâmbet ca reply, prescripția faptelor, răzbunarea și așa mai departe. Îl exonerează asta de încadrarea ca obsedat sexual și de incompatibilitatea cel puțin cu calitatea de polițist de penitenciare, dar și de om normal? Nu, evident. Dar îl poate scăpa de pușcărie, din păcate, cu concursul celor care au ales să tacă.

Este vreo diferență între un caz, 5 cazuri sau… sute de cazuri? Dacă o femeie interesată să ocupe un post intr o anumită unitate avea ghinionul să fie tânără și frumoasă, ea intra din start intr-o anumită bază de selecție pentru abordări ulterioare. Erau studiate dosarele și fotografiile. Apoi erau căutate conturile de Facebook. Mai pe înserat sau chiar noaptea. Zeci de posturi de femei scoase la concurs pe termen scurt la o unitate care nu este penitenciar de femei. De la nicio procedură de concurs prin care au fost ocupate posturi de femei nu a lipsit același președinte-director. Care însă nu a fost însă deloc interesat de procedurile de concurs pentru bărbați. Bărbații nu au primit mesaje, nu s-a „bălit” după ei și nici nu au fost abordați.

De ce oare? Doar ca să le vadă la concurs pe candidate? Nici vorbă. Aceea era etapa decisivă, finală unde el apărea pe calul alb al puterii. Mult mai plăcute erau pregătirea, preludiul, vânătoarea, capturarea. Se formau grupurile de whatsapp cu candidații. Grupuri în care președintele comisiei care era și manager al instituției începea operațiunile de manipulare. Ce anume să ai de povestit ca director și președinte de comisie serile cu candidații pe posturile scoase la concurs din unitate? Dar în special cu candidatele. Ocazie cu care continua selecția pentru că nu întodeauna datele din dosar duceau către un cont de Facebook cu același nume.

Ore întregi și vagoane de țigări arse până noaptea târziu la lins poze de fete tinere din dosare de candidate și apoi dat mesaje pe diferite platforme. Si uneori nu singur ci chiar în tandem cu un coleg de echipa. “Nu te supăra, mă înșel eu, sau candidezi pe un post la noi? Ce tânără ești. Și drăguță. Mi-e și rușine. Sunt așa bătrân…” Și începea lucrătura până se ajungea la “pe tine te văd in echipa mea” sau “nu te mai stresa atâta cu învățatul că sunt eu președintele comisiei de concurs“. Când ai 20 și ceva de ani și visezi la primul tău job, te vezi in uniformă într-un sistem sigur, de forță – și primești un astfel de mesaj de la director/președinte cum să reacționezi? Fugi la poliție? Sau iti spui că așa o fi obiceiul casei. Dar apoi te gândești “totuși m-am chinuit prea mult să ajung până aici, poate nu e ceva grav, poate zice si el doar asa…”.

Sa presupunem că un personaj cu vârsta dublă, prost îmbrăcat, cu dantura neîngrijită și mirosind groaznic a tutun îți spune ca ești drăguță și se întâmplă să fie viitorul tău angajator. Se așteaptă el să pici pe spate de frumos ce e și să se formeze o relație cât de cât naturală chiar dacă deviantă deontologic? Nici vorbă. Chiar complet prost n-o fi. Și atunci pe ce mizează? Ca tânăra drăguță să cadă pe spate de emoția funcției și de capacitatea lui de a-i oferi favoruri profesionale. De care face uz în hărțuire. Și din nou întrebare. Este vreo diferență între 5 cazuri și 500 de cazuri? În principiu nu. Poate doar diferența între un obsedat și un monstru. Indiferent care din ei va fi promovat pe funcții din ce în ce mai înalte, dezastrul este garantat, diferă puțin doar magnitudinea efectelor

Și nu am detaliat decât etapa de intrare în sistem. După ce ai trecut de porțile care se închid în spatele tău, decorul se schimbă total. Abordările devin mult mai directe. Este facilă adresarea directă, verbală fără urme. Nu există instrumente cu care să poți înregistra. Reguli stricte. Există însă butoane care blochează uși în birouri afumate și camere video fixate pe secretară cu monitor în birou la care sa te uiți permanent chiar și când ai vizitatori în birou. Dacă ești tânără și ai de dus ceva la semnat e de preferat să rogi un coleg bărbat să te ajute. Altfel… va dura. Nu ai garanția că poți ieși imediat din birou.

Soțul unei astfel de angajate ne-a scris. Revoltat. Și a mărturisit prin ce a trecut soția lui. Apoi s-a speriat și ne-a rugat să nu facem nimic ca va fi și mai rău. Ne uităm la declarație, ne uităm la rugăminte, încercăm să-i convingem că vor fi protejați… Extrem de dificil. Este o luptă. Cu fiecare spaimă, teama nejustificată că va urma o carieră mizerabilă înăbușită în răzbunări sau chiar stopata doar pentru ca a avut curaj să se opună sau să vorbească. Deși deznodământul nu poate fi decât unul, pentru că în Romania mai exista totuși justiție, iar la nivel european hărțuirea este din ce în ce mai aspru sancționată. Cât continuăm așa? Acceptăm această tumoră ca și parte naturală din organismul acesta profesional? Cel puțin noi am decis că nu. De ce acum? De ce nu ieri? De ce nu mâine? Pentru că ieri nu a funcționat și pentru că azi am realizat ca mâine va fi prea târziu. Filozofia cauzei momentului ne-o asumăm noi. Dar să își asume fiecare partea lui de vină. Iar monștrii să fie alungați!